Interviu cu Ana Mănescu (o ador)



S-a născut în capitala României pe 23 aprilie 1989 și a absolvit Colegiul Național „Gheorghe Lazăr“ din București. A făcut patru ani de istorie și unul de jurnalism, dar a învățat mai multe din voluntariat. Este jurnalistă și promoter cultural și editorul șef al proiectului societatesicultura.ro. A mai colaborat cu diverse reviste și asociații de tineret.
Își numește articolele, atât cele scrise, cât și cele editate de ea, povești-de-dat-mai-departe. Înainte să fie acestea, însă, a fost proza. Scrie cu gânduri serioase de la 16 ani, și tocmai de aceea a publicat abia la 24. Din toamna lui 2013 a început să trimită texte mai multor reviste, iar la începutul lui 2014 a debutat în print cu romanul alter.ego. (editura Herg Benet). Part time zAna şi pisică.

E fascinată de legătura dintre istorie și literatură, crede în microschimbări și în România și consideră că fericirea înseamnă pisici, iubire, cunoaștere, muzică și cărți. În fiecare zi învață ceva nou și se (re)îndrăgostește. Are multe fobii și obsesii, dar e ferm convinsă că literatura salvează vieți. 
Ei, cel puțin, i-a salvat vreo trei. Visul său, rezumat în două fraze, este:
  Într-o zi mă voi muta pe o plajă, unde voi scrie cât voi trăi. Sau voi trăi cât voi scrie.

O găsiți și în locul său de joacă, pe anamanescu.ro.

 Ana Mănescu este mentorul meu.
Întotdeauna spun că ea e cea mai importantă persoană din procesul meu creativ. Unul din multele aspecte pozitive ale familiei Herg Benet e că am întâlnit-o pe ea. 
Când vorbim, nici nu simt când trece timpul. Se face 2 AM și nu îmi vine să cred. Pasiunea cu care vorbește de orice subiect mă lasă mereu fără cuvinte. Prima dată, am făcut cunoștință cu ea
prin alter. ego. (click aici pentru recenzie). A fost dragoste de la prima citire.
Vreau să îi mulțumesc pentru tot ceea ce face pentru mine și evoluția mea. Are cea mai pură și sănătoasă gândire. Ce să mai, o ador.



1. Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o pe parcursul vieții tale?

Nu trebuie să încetez niciodată să învăț, să iubesc, să sper, să visez și să lupt pentru ca lumea mea să fie mai bună, iar toate astea vin la nivel micro, pas cu pas, zi de zi, cu răbdare, Ano, cu răbdare și cu odihnă.


2. Ce înseamnă, de fapt, istoria pentru tine?

Bunicul meu a fost istoric, era specialist în heraldică și aveam mereu schițe de blazoane prin casă, pe care el le picta în ulei, iar eu în cariocă. Am casa plină de cărți vechi, uriașe, de istorie. Unul dintre cei mai talentați și fascinanți profesori pe care i-am avut în generală era profesorul de istorie. Prima profesoară de istorie din liceu m-a încurajat să merg la olimpiadă, la care am participat în trei din patru ani (și ar fi fost toți, dar ni s-a schimbat profesoara cu una despre care nu voi vorbi, ca să păstrăm decența). Am făcut Facultatea de Istorie, secția Relații Internaționale, la Universitatea din București, dar a trebuit să renunț la ea cu două luni înainte de licență la ea și, deși am avut două încercări de a mă întoarce, sănătatea nu mi-a permis. Acum, după ce ți-am făcut istoricul ăsta, ai crede că istoria așa cum o știm, ca materie, a ocupat un loc semnificativ în viața mea. Ca timp dedicat ei, da. Însemnătatea, însă, a venit abia mai tîrziu, cînd am fost eu pregătită pentru ea.

A venit la ani de zile după concursul de Miss la care eu participasem și pe care Simona [Rentea] îl organizase, unde am spus, cu tărie și naivitate, că vreau să fiu scriitoare. Simona m-a ținut minte și, la un moment dat, mi-a scris ca să mă întrebe dacă vreau să îi trimit un articol pentru blogul Cercului de Societate și Cultură din Facultatea de Istorie (debutul meu a fost un rezumat al licenței pe care nu am mai apucat să o fac, care era despre influența saloanelor de socializare și literatură în înfăptuirea Micii Uniri). Nici eu, nici Simona nu am știut atunci ce rol aveam să joc în fondarea și creșterea societatesicultura.ro.

Cred că drumul meu cu istoria a fost, de fapt, spre Simona, ca să ridicăm împreună, după puterile noastre, o platformă care încearcă să schimbe tocmai ce pînă și un om apropiat de istorie – eu – nu înțelesese. Țintește să arate că istoria, literatura, educația civică, antropologia, cinematografia, arta nu sunt doar materii sau pasiuni elitiste „care nu o să-ți folosească la nimic în lumea reală și rea”, ci sunt lecții despre umanitate, despre noi înșine, despre ceea ce putem schimba dacă visăm și dacă mai și facem. Eu, în societatesicultura.ro, precum și în celelalte proiecte în care m-am implicat în ultimii ani, am învățat mai multe decît în 20 de ani de școală. Pentru că, pentru prima oară, nu am mai fost obligată să le privesc prin ochelarii de barem. Am înțeles că greșelile și lacunele înseamnă doar posibilități, ajustarea drumului tău, iar învățarea… ei bine, puține lucruri sunt mai frumoase pe lumea asta decît învățarea.

Și am înțeles, într-un final, că istoria e umanitatea. E tot ce am iubit, visat și inventat noi. E tot ce am urît și distrus noi. E toate lecțiile noastre păstrate în timp, metamorfozate, ca poveștile orale din folclor. E toate lecțiile pe care insistăm să le ignorăm. E războaie și perioade de pace, e zei și evoluția speciilor, dar e și literatură, muzică, filme, jocuri, modă, sporturi. E, cel mai mult, microistoriile fiecărui om în parte și felul în care au afectat ele macroistoria. Și invers, firește. E cine suntem și cine am fost dintotdeauna. Istoria e anamneza noastră, nu avem cum să ne vindecăm de bolile încăpățînate ale omenirii fără să înțelegem nu doar ce ni s-a întîmplat nouă, ci și ce li s-a întîmplat celor care au fost înaintea noastră. Nu poți avea viitor fără să îți știi trecutul. Nu poți crea nimic fără suma tuturor experiențelor tale, fără istoria ta personală.


3. Povestește-ne puțin despre legătura dintre literatură și istorie.

Cînd vorbeam noi, ți-am spus să privești istoria dincolo de manual, fiindcă e mai mult decît atît, după cum povesteam mai devreme, și fiindcă nu poți înțelege cu adevărat literatura (sau orice altceva care poate fi obiectul jurnalismului cultural), dacă nu îi știi istoria. Asta e regula mea numărul unu pe societatesicultura.ro, unde, fiind editorul-șef, îmi trec toate materialele prin mînă. Eu nu consider că am în față o cronică publicabilă dacă îmi vorbește doar despre subiectul cărții (sau filmului sau piesei de teatru sau evenimentului). În ce context social, economic, politic, cultural a fost scrisă? Cum a afectat asta viața și obsesiile autorului? Dar personajele și întîmplările din carte? Ce ecou are în prezent, chit că a fost scrisă acum trei luni sau acum trei sute de ani? Ce anume de acolo se aplică astăzi, cum putem înțelege cartea prin prisma noastră?Și în istoria personală a celui care a scris despre carte, ce impact a avut ea? Cu ce alte cărți, filme, tablouri a asociat-o? Despre ce i-a amintit, ce l-a învățat, ce l-a cutremurat? Uite, hai să îți dau niște exemple concrete:

Ana-Maria Anghelescu a scris pe SC un articol despre teatrul lui Havel, fost președinte al Cehoslovaciei care a prefăcut realitatea în piese absurde. Materialulăsta este jurnalism cultural prin excelență, tocmai pentru că și-a pus toate întrebările de mai sus.

Tolkien era fascinat de mitologie și de lingvistică, două pasiuni din care s-a născut magnifica lume din Middle Earth. Lewis era un ateu care a recunoscut, cînd s-a întors la credință, că fusese supărat pe Dumnezeu pentru că nu exista, iar Narnia e plină de alegorii religioase. J.K. Rowling are studii clasice și de literatură franceză, își cunoaște mitologia și lucrurile astea se văd în Harry Potter, ca să nu mai vorbesc despre faptul că există enorm de multe paralele cu nazismul. Despre HP între realitate și ficțiune am vorbit deja pe scurt pe SC, iar eu am început o analiză care îmi va lua ceva ani (visez să-mi fie lucrare de licență cîndva, dar cum drumul meu academic e incert, am pornit-o momentan pe site-ul meu). Am nevoie să știu lucrurile astea ca să citesc LOTR sau Narnia sau HP? Desigur că nu. Dar mă ajută să înțeleg mult mai bine subtextul cărților.

Și îți dau și un exemplu personal: cînd mă pregăteam să scriu Nereida pentru o antologie lovecraftiană, care din foarte păcate nu s-a mai făcut (dar din fericire pentru mine a fost punctul de pornire pentru Sinuciderea Ielelor, un ciclu de povestiri pe care îl am în lucru), l-am citit integral pe Lovecraft. Textele sale au personaje asociale, atee, bine educate, un pic rasiste, axate pe cunoaștere și explorarea unei zone de la limita realității, ceea ce îi și dă structura șablon: coborîrea din realitate în disperare, nebunie și chiar moarte. Asta se observă cu ochiul liber. Însă fără să urmăresc documentarul Fear of the Unknown nu aș fi înțeles mai apoi de ce sunt textele sale așa, de unde i-au izvorît obsesiile.Prin urmare, cînd am scris despre Lovecraft pe SC, nu i-am făcut o radiografie a bibliografiei, ci am vorbit despre el și despre contextul în care a scris. Și, revenind la mine, cine nu știe să plaseze Nereida în acest context lovecraftian poate că nu va înțelege deloc povestirea. De aceea e importantă legătura dintre literatură și istorie și istoria personală.

Acum, nu înseamnă că trebuie neapărat să îți pui chiar toate întrebările astea și să răspunzi la ele într-o cronică sau în timpul lecturii, dar dacă faci un exercițiu o să vezi nu doar că înțelegi mai bine cartea, ci o și reții mai bine.

După o vreme îți intră cumva în reflex să citești activ și povestea, și istoria din spatele poveștii. Îți spun sincer că nu mai știu să citesc o carte fără să îmi pun întrebările astea, fără să am pixul și caietul lîngă mine. Citesc ca scriitoare pentru tehnici, ca jurnalistă pentru context, ca om pentru emoție. Și se îmbină toate, uneori armonios, alteori în lupte îndîrjite. Dar nu aș schimba asta. E ca la oameni, nu îi iubești doar pentru povestea pe care o aveți împreună, îi iubești și pentru ce stă în spatele ei.


4. Ce înseamnă pentru tine viața cu adevărat?

Să trăiești asumat și liber. Drumul tău să fie al tău, ales și reales zilnic de tine, fie că e vorba de iubire, de carieră sau de pasiuni. Să te asculți și să încerci mereu. Să înțelegi că nu te definește ceea ce ți se face, ci numai ce alegi tu să faci în contextul care ți-a fost dat. Să îți dai voie să nu poți uneori. Și să nu știi. Să nu regreți nimic, fiindcă greșelile nu sunt rușinoase cît timp te transformă într-un om mai înțelept.
E atît de simplu încît abia dacă o putem pricepe sau face: să trăiești cu adevărat e să trăiești fiind adevărat. Iar uneori – și e perfect O.K. – să trăiești cu adevărat înseamnă și doar să supraviețuiești.
În plus, dacă se poate, în timp ce trăiești cu adevărat, ar fi chiar grozav să ai un strop de atenție și bunătate pentru alți oameni, pentru animale, pentru natură, ca să aibă și alții cum să trăiască.


5. Care este cel mai mare vis al tău?

Dacă tot îți spuneam de concursul de Miss mai devreme, să continui cu răspunsul universal: pacea mondială. Fără să glumesc. Eu sunt fericită, privilegiată chiar. Am o relație bună cu familia mea și cu omul meu, dar și cu oamenii cu care lucrez/visez. Am avut norocul de a discuta cu unii dintre autorii mei preferați și cu unii dintre cititorii mei preferați. Am, mai nou, trei pisici. Îmi scriu cărțile și ele au o casă asigurată. Îmi mai rămîne doar puiul de om, și o să vină el cînd o să-i fie timpul. De ce aș visa ceva mai mult pentru mine? E timpul să dau. Iar visurile și responsabilitățile mele cele mai mari (și realizabile), să scriu, să facem din SC o platformă cu impact, să cresc un pui grozav, care să știe mai bine decît mine, care să facă mai bine decît mine, toate sunt în scopul unei lumi mai bune, care să ajungă într-o zi să se iubească așa cum e. Pacea mondială nu poate veni decît din pacea individuală, iar pacea individuală nu poate veni decît din împăcarea cu sinele și un echilibru între nevoile și dorințele noastre egoiste și cum pot fi ele folosite și în scopul societății în care trăim.


6. Ce planuri ai pe viitor?

Cel mai important lucru pe care îl voi face în următoarele luni va fi să încerc să îmi echilibrez viața: să am mai multă grijă de mine, să încerc să trăiesc mai sănătos și mai eco, să îmi înving cumva anxietatea și agorafobia, să citesc mai mult, să scriu mai mult și să lucrez mai puțin (a se citi mai înțelept și eficient).


7. Ne poți dezvălui câte ceva din romanul fantasy?

În Quasar mai trebuia să intre o proză arhiscurtă, dar am uitat să o includ atunci cînd volumul arăta mai mult ca un puzzle. Așa i-a fost soarta, întrucît niște ani mai tîrziu a devenit chiar sfîrșitul romanului (sau seriei, sau nuvelei, încă nu știu exact ce va ieși) la care lucrez acum. Îți spun în premieră că se va numi Începuturile de la sfîrșitul lumii, titlu pe care l-a inspirat domnița Diana Trăncuță, mîna mea dreaptă într-ale editării pe SC, cu multă vreme înainte ca povestea aceasta să existe măcar în mintea mea. Se construiește din bucățele adunate de-a lungul timpului: o proză uitată, niște cuvinte frumoase găsite într-un articol, obsesiile mele vechi – iubirea și moartea –, dorința mea și mai veche de a scrie literatură fantastică în care să ascund realități umane.

Mai am mult de scris la carte, la naiba, mai am mult de citit pentru carte, sunt prea limitată de poveștile mele preferate și știu prea puține lucruri ca să pot scrie ceea ce vreau să scriu. Pentru mine, literatura fantastică este mult mai complicată decît ce am scris pînă acum, nu pentru că nu aș avea povestea în minte, ci tocmai datorită istoriei despre care ți-am povestit mai devreme. Subtextul fantasticului este umanitatea, iar simbolismul nu poate fi scos pur și simplu din neant, trebuie să aibă o bază solidă în folclor, în mitologie, în sursele originale, chit că le reinventează.

Ce știu acum e că va fi cu vampiri și ursitoare, cu blesteme, alegeri și consecințe resimțite de-a lungul mai multor generații, cu personaje gri (personajele principale sunt deopotrivă eroi și antieroi) și, pe lîngă nelipsitele mele teme (moartea, iubirea, destinul vs. alegerea, identitatea), va fi și despre răzbunare, războaie stîrnite din egoism și obsesie pentru tradiție, lipsa de comunicare și de acceptare a diferitului și cum distrug chestiile astea atîtea vieți. Istoria actuală influențînd literatura, ca să ne întoarcem la subiectul ăsta.


8. Random: dacă ai deveni multimiliardară peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ai cumpăra (pe lângă biblioteci întregi pline cu cărți și chestii scriitoricești)?

Multimiliardară zici? Cît de 6 apartamente și 3 case (iar restul banilor investiți și donați)? Uite, eu chiar nu sunt un om materialist, nu sunt cheltuitoare, îmi trebuie extrem de puțin. Dar dacă aș fi multimiliardară, aș cumpăra patru apartamente modeste undeva cît mai aproape de centrul Bucureștiului: unul pentru mine și omul meu, și cîte unul pentru frații noștri, să nu stea cu grija chiriei, mai ales soră-mea, care e studentă la Medicină și vrea să rămînă în țară. Mi-ar plăcea să avem o casă eco uriașă, pentru toți, undeva la marginea orașului, dar sunt singura țăcănită din familie, așa că mergem pe chestii mai „practice”. Și pun în ghilimele pentru că aici ajungem la visul meu de om bogat: mi-aș lua un apartament undeva la mare și unul ori în Brașov, ori în Sibiu, ca să avem unde sta oricînd avem nevoie de niște aer curat (noi, ai noștri, prietenii noștri, oamenii pe care îi cunoaștem pe stradă etc.). Iar casele ar fi transformate într-un libropub, un adăpost pentru pisici, respectiv o rezidență pentru scriitori. Eventual să aibă și curte comună, îți dai seama ce distracție ar fi?


9. Dacă ai avea un bilet dus-întors către orice destinație din lume, care ar fi aceasta?

Eu nu am ieșit din țară, sunt o neumblată. Am fost prin țară în zeci de tabere și de excursii, dar, na, cînd te îmbolnăvești la 22 de ani și dintr-una într-alta o dai în agorafobie, nu mai merge treaba cu călătoritul.

Zic mersi dacă reușesc să nu fug din supermarketul de la colțul străzii. Dacă (adică atunci cînd) o să pot să călătoresc, primul loc unde voi merge va fi marea noastră. Nu am mai văzut-o de cinci ani și mă topesc de dorul ei. Iar de acolo aș face turul României. Avem o țară atît de frumoasă și așa poftă mi-e să o explorez. Abia după aia aș merge prin Scoția (să găsesc Hogwarts și să-i cert că mi-au rătăcit scrisoarea), să beau un ceai cu J.K. Rowling și să-i mulțumesc că mi-a salvat – literalmente – viața. La 22 de ani, cînd nu mai puteam călători, cînd abia dacă puteam trăi, am călătorit în lumea ei magică. Și am înțeles că singurul loc în care suntem cu adevărat liberi și infiniți e mintea noastră. După asta, călătoriile nefăcute nu au mai fost un regret. Oho, mi-ar plăcea, dar ar fi doar atît, o plăcere, nu o nevoie.


10. Ce mesaj le transmiți cititorilor tăi?

Știu că sunt o scriitoare rea și că nu ies să mă întîlnesc cu voi, dar vă mulțumesc pentru că mă acceptați chiar și așa. Mă găsiți oricînd pe povesteste@anamanescu.ro pentru întîlniri virtuale. Lucrez cu mine ca să putem avea și altele. Pînă atunci, adoptați și dăruiți cărți (nu neapărat ale mele).Și îmbrățișați-vă nesfîrșit.



Îți mulțumesc pentru tot, Ana. Miau.

Comentarii

  1. Cat de frumos! O autoare absolut speciala. Inteleg de ce iti place atat de mult! Sper sa apuc si eu sa-i citesc cartile <3 <3

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare